Calator prin Cipru

Mi s-a reproșat că nu am curajul să scriu despre evenimentele din 1974. Așa este, nu am acest curaj, pentru că este un subiect foarte sensibil pentru populația locală situată în ambele părți ale graniței, sau cum se numește ea, Linia Verde. Am avut ocazia să discut despre acest subiect dureros atât cu persoane din sud, cât și din nord, însă nu este deocamdată momentul să extrag concluzii. Eu mă bazez mult pe emoții, de aceea subiectul de astăzi se va axa pe impactul asupra populației resimțit atunci si readus la lumină acum. Vor fi și succinte date istorice, asupra cărora voi reveni în postări ulterioare.

Materialul de astăzi se bazează pe niște fluturași publicați in 1974, la scurt timp de la invazie. Concluziile finale se pot trage numai după publicarea mărturiilor de ambele părți. Astăzi, lăsăm jumătatea grecească să vorbească.

Moartea și vastele distrugeri au fost consecințele invaziei turcești asupra Ciprului. Insula prosperă din Mediterana orientală și populația de 650,000 de locuitori (82% greci, 18% turci) au fost răvășite de armata disproporționat de mare a Turciei (36 milioane de locuitori) și surâsul de fericire a dispărut de pe toate chipurile și din toate colțurile insulei.

 Câteva fapte istorice descrise întocmai în foaia ”Le drame de Chipre”, Nicosie, Septembre 1974 (traducere din limba franceză):

• Începând cu 20 iulie 1974, Turcia dă startul crimelor monstruoase asupra ciprioților greci, adică 82% din populația insulei. O națiune de 36 de milioane de locuitori, cu un echipament modern si devastator, într-un acces de furie nebună, a declanșat distrugerea unui stat vecin și inofensiv.
• În urmă cu 15 ani, pe 16 august 1960, când a luat naștere Republica independentă a Ciprului, Grecia, Turcia și Marea Britanie au garantat printr-un tratat independența, integritatea teritorială și Constituția tinerei republici.
• În ciuda acestui lucru, Turcia, invocând Tratatul din 1960, a invadat Ciprul fără somație, pe 20 iulie 1974, în timp ce negocierile între puterile garante erau în curs de desfășurare.
• În ciuda rezoluțiilor Consiliului de Securitate și a acordurilor succesive de încetare a focului, Turcia și-a continuat planurile de invazie până la 19 august 1974 și a ocupat aproape 40% din teritoriul Ciprului.
• Puterile internaționale cunoșteau de ceva timp ”Planul Attila” al Turciei. Acest plan prevedea în realitate ocuparea unei părți importante din teritoriile Republicii Cipru sub pretextul de a asigura securitatea ciprioților turci.
• Prin urmare, cum este posibil ca un stat care a semnat un angajament internațional care să garanteze independența altui stat poate transforma acest angajament într-o invazie agresivă și imperialistă? Numai domnul M. Etchevit, primul ministru turc, care pare că aspiră să devină noul Hitler, poate răspunde la această întrebare.

Si acum, faptele...

După cum au prevăzut cei care au reușit să înțeleagă politica turcească de expansiune teritorială în Cipru, forțele invazioniste nu s-au mulțumit să ocupe orașul și districtul Kyrenia (20-24 iulie 1974). Așadar, în ciuda rezoluțiilor succesive ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și în ciuda Declarației de la Geneva cu privire la o încetare imediată a focului, turcii au recurs la o a doua încălcare a Convenției de la Geneva, declanșând o nouă invazie, în zorii zilei de 14 august 1974. În timpul celor trei zile (14-16 august) de încălcări repetate ale acordului de încetare a focului, turcii au reușit să ocupe orașul și districtul Famagusta, câmpiile fertile ale Mesaoriei și tot districtul Morfou din nord-estul Ciprului.

Ne imaginăm cu ușurință ce a urmat: devastări, incendieri intenționate, omucideri, violuri, distrugeri ale instituțiilor publice, turistice și industriale și refugierea a mai mult de 180,000 de ciprioți greci.

După cum se observă și pe hartă, să punctăm mai clar teritoriile ocupate de turci:

• Toată regiunea de nord a Ciprului, aproximativ 40%, mai precis 80% din potențialul total de producție al insulei și 65% din suprafața agricolă.
• Cele două principale zone turistice, Kyrenia și Famagusta.
• Cele două zone de câmpie principale, Mesaoria și Morfou.
• Două surse importante de apă, Kythrea și Lapithos, însumând 60% din apa destinată irigațiilor. 
• Cea mai importantă mină din Cipru, la Mavrovouni: 60% din totalul resurselor miniere.
• Carierele de la Pentadactylos: 100% din carierele cipriote.
• Portul și uzinele arondate Famagustei, adică 60% din producția industrială totală.
• Portul minier de la Xeros.

 M-am gândit mult dacă să public aici mărturii ale victimelor de atunci, în special femei. Nu o voi face, deși dețin câteva zeci de declarații. Așadar, mă voi opri aici. Nu doresc să trezesc resentimente. Vremurile au fost si vor rămâne tulburi și sunt multe lucruri care nu se vor ierta niciodată. Eu sper ca părțile implicate să găsească înțelepciunea către conciliere.